M-am înscris la Night Cross Challenge

Acest eveniment are loc pe 25 august în Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA din Dumbrava Sibiului. Presupune o cursă de alergare de 4,5 km (amatori), respectiv 9 km (avansați). Așa cum îi spune și numele, crosul va avea loc după lăsarea serii.

Evenimentul este organizat de către Asociaţia „DA pentru Sport”, fiind implicați Daniela Cârlan (campioană națională la atletism, participând și la Jocurile Olimpice) și Daniel Troancă (participant la o mulțime de competiții naționale și internaționale de alergare, ciclism, triatlon, printre care și Iron Man). Aceștia susțin mai multe evenimente sportive, cum este și Maratonul Internațional de la Sibiu, dar și celelalte aflate sub denumirea de Sibiu Challenge: Beach Football Challenge, Duathlon Challenge.

Prima dată când am aflat de Night Cross Challenge a fost anul trecut, pe vremea când am stat toată vacanța de vară în Sibiu. Un prieten, care s-a înscris ca alergător, m-a întrebat dacă nu vreau să merg voluntar și să îl încurajez. Însă nu am putut participa atunci din cauză că lucram în acea seară. Particip anul acesta, ci nu oricum: o să alerg. Cursa de 4,5 km este suficient pentru mine în momentul de față. Este primul eveniment sportiv la care m-am înscris ca alergător și nu ca voluntar. Sunt încrezătoare că o să reușesc având în vedere că acum câteva zile am reușit să alerg 5 km fără să mă opresc, după vreo 2 ani în care alergasem cel mult 3.
alergat-adidași-sport-parc-verde-iarba
Photo by Arek Adeoye on Unsplash

Ador ideea de a alerga noaptea prin Muzeul Satului. Îmi aduce aminte de atunci când aveam vreo 9-10 ani, fiind în vacanță la mătuși, ieșeam seara la plimbare. Ca orice copil foarte energic săream și alergam pe acolo, iar rudele mele de abia puteau ține pasul cu mine. Ce vremeri! Vorbesc de parcă aș avea 80 de ani și nu 18... În fine.

Night Cross Challenge se adresează oricui între 14 și 80 de ani. Scopul evenimentului este acela de a promova mișcarea și sportul. Încă vă mai puteți înscrie până la data de 11 august ca alergător aici sau pentru a fi voluntar aici. Se mai pot face înscrieri și după acea dată, dar nu o să mai primiți kit-ul de participant care constă în tricou, medalie de finisher și mai multe lucruri. Mai multe detalii descpre eveniment găsiți la ei pe site.

Aș spune că aștept cu nerăbdare acea seară de vineri când o să alerg sub lumina lunii și a stelelor, în jurul lacului, într-un peisaj feeric, dar nu e chiar așa. Mai trebuie să alerg mult până atunci, aproape seară de seară. Chiar dacă fac deja asta, acum lucrurile sunt puțin mai serioase, sau așa aș vrea să cred. Îmi doresc un singur lucru: să dau tot ce pot și să scot un timp bun pe care să îl pot spune altora dacă mă întreabă...

Gata. Destul cu scrisul, am plecat la alergat. ^_^

Un citat despre motivație

”Pluti în fața picturii fetei, studiind petele neregulate și liniile aproape drepte.
— E din ce în ce mai bine, doamnă.
— Nu mă lua de sus.
— Vorbesc serios, Alteță! Când ați început să pictați acum cinci ani, nu reușeam să deslușesc niciodată ce era acolo.
— Și aici ce deslușești?
—Un castron cu fructe? zise Ashe sperând să fi nimerit.
Sarene suspină învinsă. De obicei se pricepea la orice, dar secretele picturii îi rămăseseră ascunse. La început, fusese uimită de lipsa ei de talent și se străduise încontinuu, hotărâtă să reușească. Dar tehnica artistică refuzase să se plece în fața voinței sale regale. Era maestră în politică, un lider înnăscut și putea înțelege chiar și matematica jindoleză fără probleme. Dar era o pictoriță îngrozitoare, ceea ce nu o oprea să persevereze, fiindcă era și incredibil de încăpățânată.
— Cândva, Ashe, voi reuși să-mi dau seama cum să fac imaginile din capul meu să apară pe pânză.
— Desigur, doamnă.
Sarene zâmbi.
— Până atunci, hai să ne prefacem că am fost inițiată în această artă de cineva de la o școală svordică de abstracționism extrem.
— Da. Școala eșecului creativ. Perfect, doamnă.
[...]
Sarene simți că roșește.
— A funcționat, nu?
— Minunat, deși nu pot spune asta despre pictură.
Se opri.
— E un cal, nu?
Sarene se strâmbă.
— O casă? întrebă el.
— Nu este nici un castron cu fructe, domnule, spuse Ashe. Am încercat deja asta.
— Păi a spus că e unul din tablourile din sală, spuse Lukel. Putem continua să ghicim până aflăm răspunsul corect.
— Excelentă strategie, stăpâne Lukel.
— Voi doi, încetați, mârâi Sarene. Este imaginea de vizavi, în fața căreia mă aflam când pictam.
— Aceea? întrebă Lukel. Dar acelea sunt flori.
— Așa și?
— Ce-i punctul ăla întunecat din mijlocul șevaletului tău?
— Flori, spuse Sarene.
— Aha.
Lukel privi încă o dată pictura făcută de Sarene, apoi modelul.
— Cum spui tu, verișoară.”
Brandon Sanderson, Elantris

O să scriu despre carte și câteva păreri personale în curând. Trebuie să o citesc, mai întâi.
Nu mai am mult, doar vreo 300 de pagini. Am început-o acum două săptămâni. Eram încrezătoare pe atunci și speram să o termin într-o săptămână. Dar se pare că lucrurile nu stau chiar așa. Este cea mai groasă carte citită până acum, având 700+ pagini și aproape un kilogram. Va mai dura ceva.

Hai, Nico, nu te lăsa. "Mai e puțin." :)
Motivație.

Punct și de la capăt.

laptop-work-online
Photo by Damian Zaleski on Unsplash

Pauzele lungi și dese – cheia marilor succese
...?
În niciun caz, dar e nevoie și de pauze, chiar dacă uneori acele pauze țin un an întreg. Revin cu idei noi, proaspete și o gândire pozitivă. Sunt motivată să nu mai renunț când lucrurile devin greu de realizat.

Punct și de la capăt. Adică sfârșit și început. Se încheie unele perioade din viața mea, dar o să înceapă altele mai mult sau mai puțin frumoase. La fel este și acest blog uitat de lume. Măcar îmi amintesc din când în când. O să continui să scriu. Poate mă voi opri iar sau poate nu. Dar am ambiția necesară să nu las totul baltă definitiv.

Sunt optimistă. Am încredere că de data asta o să reușesc.

Drinking a cup of tea

Miezul nopții.
Mașini trecând.
Sunetul ploii, căzând pe asfalt.
Un ceai băut în surdină într-o cafenea.
E liniște în sufletul meu.

Am renunțat la pagina de facebook a blogului

În ultimul timp m-am tot gândit dacă are sau nu rost să mai păstrez pagina de facebook a blogului. Răspunsul se înțelege de la sine. Mă găsiți doar pe profilul personal, de acum încolo.

De ce am făcut asta?

  • Postări zero
    La fel ca pe blog, nici pe pagină nu postam mai deloc. Doar dădeam share articolelor după ce le scriam și cam atât. Asta dacă îmi mai aminteam.
  • Reach zero
    Aveam în jur de 300 de like-uri, cam multe raportat la lipsa de inactivitate. Și dintre cei 300, doar 10-15 vedeau postările, și aproape nimeni nu reacționa în vreun fel.
  • Prea multe rețele sociale (x/∞=0)
    Și asta, și aia, și aialaltă. Prea multe. Prea puțin timp. Prea puțin conținut. E mai bună prezența în două-trei locuri, decât peste tot, pentru mine, cel puțin. Să fie toate organizate undeva, și nu împrăștiate prin toate colțurile internetului.
Social-media-facebook-ad-Facebook-Page-Engagement-Custom-Audiences-Everyone-Who-Engaged-With-Your-Page

Promovarea pe profilul personal

  • Postez mai des
    O dată la câteva zile, dacă nu zilnic.
  • Lucruri interesante și utile
    Nu pun chiar orice pe profil, mă gândesc de câteva ori, înainte să fac asta. Uneori chiar mai mult decât pentru un articol. Deci acolo am doar lucruri faine. Așa că de ce n-ar fi și blogul prezent la mine pe perete?
  • Mai mult engagement
    Reacții, comentarii, trafic. La articolul ăsta majoritatea vizualizărilor vin de pe facebook. N-au fost niciodată atâtea, imediat după ce l-am publicat. 
girl sitting next to a laptop posting on social media (twitter, facebook, instagram, blog)

Mi-am dat seama că pagina de facebook pentru mine în acest moment este cam inutilă. Astfel că nu mai e publică. Încă nu sunt sigură dacă să o șterg sau nu. Poate, pe viitor, dar nu prea cred. Îmi e de ajuns profilul, și e mult mai relevant așa, având în vedere că e un blog personal, și nu unul de nișă.

Voi cum vă promovați? Profil sau pagină? Și care credeți că e cea mai bună metodă dintre cele două, sau ambele?

O zi în care nu-mi iese nimic

Cam toată lumea are câteodată astfel de zile, bănuiesc. Doar că mie mi se întâmplă destul de des, zilnic e mult spus. O zi de felul ăsta a fost azi. Indiferent cât de mult am încercat să fac ceva bine, în final nu a ieșit nimic sau un complet dezastru.

Azi, în mare parte, greșelile mele au avut legătură cu gătitul. Nu mi-a ieșit nicio amărâtă de supă și nici măcar carnea din ea. Acum două-trei luni făceam aproape perfect orice găteam din prima încercare. Poate că a fost doar norocul începătorului, dacă există așa ceva. Uneori mă gândeam chiar să mă duc la masterchef. Glumesc. Cert e că în ultima vreme am gătit chestii necomestibile și care arată mult mai oribil decât au gustul.
alb-negru deoarece color arăta groaznic;
așa parcă arată interesant :-?

Dacă doar inabilitățile mele culinare ar fi fost problema, n-aş mai fi scris articolul ăsta. E mult mai mult de atât. Iar faptul că sunt neatentă, neîndemânatică și mereu cu capul în nori, nu ajută. Azi doar era să dau foc casei, respectiv mie, de mai multe ori. E relativ, bine. De obicei lista implică și tăieturi, vânătăi, sau lucruri sparte.

Dar pe lângă toate astea, ce pot face eu cel mai bine e să-i rănesc pe cei la care țin. Fără să-mi dau seama ori involuntar, dorindu-mi cu totul altceva. Nimic nu doare mai tare decât să distrugi o prietenie, să îndepărtezi pe cineva drag sau să te cerți cu familia. Pentru că oricât aş vrea, sunt unele zile când nimic nu iese cum am plănuit.

Secunda de la miezul nopții

O secundă în plus anul ăsta. Așa spun ceasurile. Un an și o secundă. Apoi un alt an. Un alt început. O altă carte cu file goale ce așteaptă să fie umplute, ce clișeu. un an nou — un alt eu. Doar că lucrurile nu prea funcționează așa. Nu e atât de ușor. Durează. Să te schimbi. Sau să duci ceva ce ți-ai propus la bun sfârșit. Ce păcat că dorințele nu se îndeplinesc în momentul când ți le pui. Dar există speranță. Și poate despre asta e, de fapt, toată această chestie cu noul an.

Acum câteva secunde am ieșit afară să văd artificiile. Lumină și culoare pe cerul întunecat. Erau strălucitoare, dar încă mă mai tem de ele, puțin. Sunetul pe care îl produc, când explodează, mă sperie. Lumina lor, nu. Dacă am fi precum artificiile? Să ne distrugem pentru o secundă ca să creăm ceva frumos pentru un moment. Să fim lumină în întunericul din viețile altora, în timp ce își doresc schimbare, dar nu reușesc. Cum ar fi asta?

Mi-era dor să scriu. N-am mai scris de multă vreme. Mi-a lipsit, dar totuși nu am făcut-o. Au trecut câteva luni, aș zice un an, dar e cam expirată gluma. Ce-am făcut eu în tot acest timp? Primul răspuns pe care l-aș zice ar fi nimic, și ar fi cea mai mare minciună. Dar m-ar scăpa de răspunsul mult mai complex pe care de obicei nu îl dau la astfel de întrebări. De ce nu, nici eu nu știu. Pentru că mă ascund, sau de teamă de ce ar putea afla cineva și astfel să-mi distrugă lumea? Posibil.

2016. Scris cu roz. Nu pentru că a fost roz, ci pentru că așa l-am văzut sau așa vreau să îl privesc acum, uitându-mă retrospectiv printre amintiri. Am învățat ceva în tot acest timp? Multe. Chiar foarte multe. Am cunoscut oameni noi? Mulți. Oameni faini, majoritatea. Experiențe noi? Destule. Am trăit momente de neuitat? Cu siguranță.
Anul precedent, pe scurt. A fost fain. Chiar foarte aș zice, dar nu vreau să exagerez. Au fost și momente când am plâns sau am vrut să mor. Am trecut peste. Mi-am dat seama că uneori e în regulă să plângi. Și asta nu mă face mai puțin puternică decât consider că sunt.
Am făcut multe greșeli anul ăsta. Ca să am de unde învăța și să nu le mai repet pe viitor, nu de alta.
Tot ce-am făcut anul ăsta, ce-am văzut, pe unde-am fost, pe cine-am întâlnit — m-au schimbat cumva. Aș vrea să cred că în bine. Nu zic că sunt mai fericită acum. Fericirea e relativă, în orice caz. Dar acum zâmbesc mai mult, și ăsta nu e neapărat un lucru rău.

2017. L-aș scrie transparent, dar nu s-ar mai vedea. Nu știu ce urmează, n-am nicio idee, doar speranță. Privesc destul de încrezătoare spre viitor, dar mă și tem. Mi-e necunoscut. Total necunoscut. Ce mă așteaptă, rămâne de văzut. 'Om trăi și-om vedea, cum se zice.
is this me, or I'm just dreaming?