M-am înscris la Night Cross Challenge

Acest eveniment are loc pe 25 august în Muzeul Civilizaţiei Populare Tradiţionale ASTRA din Dumbrava Sibiului. Presupune o cursă de alergare de 4,5 km (amatori), respectiv 9 km (avansați). Așa cum îi spune și numele, crosul va avea loc după lăsarea serii.

Evenimentul este organizat de către Asociaţia „DA pentru Sport”, fiind implicați Daniela Cârlan (campioană națională la atletism, participând și la Jocurile Olimpice) și Daniel Troancă (participant la o mulțime de competiții naționale și internaționale de alergare, ciclism, triatlon, printre care și Iron Man). Aceștia susțin mai multe evenimente sportive, cum este și Maratonul Internațional de la Sibiu, dar și celelalte aflate sub denumirea de Sibiu Challenge: Beach Football Challenge, Duathlon Challenge.

Prima dată când am aflat de Night Cross Challenge a fost anul trecut, pe vremea când am stat toată vacanța de vară în Sibiu. Un prieten, care s-a înscris ca alergător, m-a întrebat dacă nu vreau să merg voluntar și să îl încurajez. Însă nu am putut participa atunci din cauză că lucram în acea seară. Particip anul acesta, ci nu oricum: o să alerg. Cursa de 4,5 km este suficient pentru mine în momentul de față. Este primul eveniment sportiv la care m-am înscris ca alergător și nu ca voluntar. Sunt încrezătoare că o să reușesc având în vedere că acum câteva zile am reușit să alerg 5 km fără să mă opresc, după vreo 2 ani în care alergasem cel mult 3.
alergat-adidași-sport-parc-verde-iarba
Photo by Arek Adeoye on Unsplash

Ador ideea de a alerga noaptea prin Muzeul Satului. Îmi aduce aminte de atunci când aveam vreo 9-10 ani, fiind în vacanță la mătuși, ieșeam seara la plimbare. Ca orice copil foarte energic săream și alergam pe acolo, iar rudele mele de abia puteau ține pasul cu mine. Ce vremeri! Vorbesc de parcă aș avea 80 de ani și nu 18... În fine.

Night Cross Challenge se adresează oricui între 14 și 80 de ani. Scopul evenimentului este acela de a promova mișcarea și sportul. Încă vă mai puteți înscrie până la data de 11 august ca alergător aici sau pentru a fi voluntar aici. Se mai pot face înscrieri și după acea dată, dar nu o să mai primiți kit-ul de participant care constă în tricou, medalie de finisher și mai multe lucruri. Mai multe detalii descpre eveniment găsiți la ei pe site.

Aș spune că aștept cu nerăbdare acea seară de vineri când o să alerg sub lumina lunii și a stelelor, în jurul lacului, într-un peisaj feeric, dar nu e chiar așa. Mai trebuie să alerg mult până atunci, aproape seară de seară. Chiar dacă fac deja asta, acum lucrurile sunt puțin mai serioase, sau așa aș vrea să cred. Îmi doresc un singur lucru: să dau tot ce pot și să scot un timp bun pe care să îl pot spune altora dacă mă întreabă...

Gata. Destul cu scrisul, am plecat la alergat. ^_^

Un citat despre motivație

”Pluti în fața picturii fetei, studiind petele neregulate și liniile aproape drepte.
— E din ce în ce mai bine, doamnă.
— Nu mă lua de sus.
— Vorbesc serios, Alteță! Când ați început să pictați acum cinci ani, nu reușeam să deslușesc niciodată ce era acolo.
— Și aici ce deslușești?
—Un castron cu fructe? zise Ashe sperând să fi nimerit.
Sarene suspină învinsă. De obicei se pricepea la orice, dar secretele picturii îi rămăseseră ascunse. La început, fusese uimită de lipsa ei de talent și se străduise încontinuu, hotărâtă să reușească. Dar tehnica artistică refuzase să se plece în fața voinței sale regale. Era maestră în politică, un lider înnăscut și putea înțelege chiar și matematica jindoleză fără probleme. Dar era o pictoriță îngrozitoare, ceea ce nu o oprea să persevereze, fiindcă era și incredibil de încăpățânată.
— Cândva, Ashe, voi reuși să-mi dau seama cum să fac imaginile din capul meu să apară pe pânză.
— Desigur, doamnă.
Sarene zâmbi.
— Până atunci, hai să ne prefacem că am fost inițiată în această artă de cineva de la o școală svordică de abstracționism extrem.
— Da. Școala eșecului creativ. Perfect, doamnă.
[...]
Sarene simți că roșește.
— A funcționat, nu?
— Minunat, deși nu pot spune asta despre pictură.
Se opri.
— E un cal, nu?
Sarene se strâmbă.
— O casă? întrebă el.
— Nu este nici un castron cu fructe, domnule, spuse Ashe. Am încercat deja asta.
— Păi a spus că e unul din tablourile din sală, spuse Lukel. Putem continua să ghicim până aflăm răspunsul corect.
— Excelentă strategie, stăpâne Lukel.
— Voi doi, încetați, mârâi Sarene. Este imaginea de vizavi, în fața căreia mă aflam când pictam.
— Aceea? întrebă Lukel. Dar acelea sunt flori.
— Așa și?
— Ce-i punctul ăla întunecat din mijlocul șevaletului tău?
— Flori, spuse Sarene.
— Aha.
Lukel privi încă o dată pictura făcută de Sarene, apoi modelul.
— Cum spui tu, verișoară.”
Brandon Sanderson, Elantris

O să scriu despre carte și câteva păreri personale în curând. Trebuie să o citesc, mai întâi.
Nu mai am mult, doar vreo 300 de pagini. Am început-o acum două săptămâni. Eram încrezătoare pe atunci și speram să o termin într-o săptămână. Dar se pare că lucrurile nu stau chiar așa. Este cea mai groasă carte citită până acum, având 700+ pagini și aproape un kilogram. Va mai dura ceva.

Hai, Nico, nu te lăsa. "Mai e puțin." :)
Motivație.

Punct și de la capăt.

laptop-work-online
Photo by Damian Zaleski on Unsplash

Pauzele lungi și dese – cheia marilor succese
...?
În niciun caz, dar e nevoie și de pauze, chiar dacă uneori acele pauze țin un an întreg. Revin cu idei noi, proaspete și o gândire pozitivă. Sunt motivată să nu mai renunț când lucrurile devin greu de realizat.

Punct și de la capăt. Adică sfârșit și început. Se încheie unele perioade din viața mea, dar o să înceapă altele mai mult sau mai puțin frumoase. La fel este și acest blog uitat de lume. Măcar îmi amintesc din când în când. O să continui să scriu. Poate mă voi opri iar sau poate nu. Dar am ambiția necesară să nu las totul baltă definitiv.

Sunt optimistă. Am încredere că de data asta o să reușesc.

Drinking a cup of tea

Miezul nopții.
Mașini trecând.
Sunetul ploii, căzând pe asfalt.
Un ceai băut în surdină într-o cafenea.
E liniște în sufletul meu.

Am renunțat la pagina de facebook a blogului

În ultimul timp m-am tot gândit dacă are sau nu rost să mai păstrez pagina de facebook a blogului. Răspunsul se înțelege de la sine. Mă găsiți doar pe profilul personal, de acum încolo.

De ce am făcut asta?

  • Postări zero
    La fel ca pe blog, nici pe pagină nu postam mai deloc. Doar dădeam share articolelor după ce le scriam și cam atât. Asta dacă îmi mai aminteam.
  • Reach zero
    Aveam în jur de 300 de like-uri, cam multe raportat la lipsa de inactivitate. Și dintre cei 300, doar 10-15 vedeau postările, și aproape nimeni nu reacționa în vreun fel.
  • Prea multe rețele sociale (x/∞=0)
    Și asta, și aia, și aialaltă. Prea multe. Prea puțin timp. Prea puțin conținut. E mai bună prezența în două-trei locuri, decât peste tot, pentru mine, cel puțin. Să fie toate organizate undeva, și nu împrăștiate prin toate colțurile internetului.
Social-media-facebook-ad-Facebook-Page-Engagement-Custom-Audiences-Everyone-Who-Engaged-With-Your-Page

Promovarea pe profilul personal

  • Postez mai des
    O dată la câteva zile, dacă nu zilnic.
  • Lucruri interesante și utile
    Nu pun chiar orice pe profil, mă gândesc de câteva ori, înainte să fac asta. Uneori chiar mai mult decât pentru un articol. Deci acolo am doar lucruri faine. Așa că de ce n-ar fi și blogul prezent la mine pe perete?
  • Mai mult engagement
    Reacții, comentarii, trafic. La articolul ăsta majoritatea vizualizărilor vin de pe facebook. N-au fost niciodată atâtea, imediat după ce l-am publicat. 
girl sitting next to a laptop posting on social media (twitter, facebook, instagram, blog)

Mi-am dat seama că pagina de facebook pentru mine în acest moment este cam inutilă. Astfel că nu mai e publică. Încă nu sunt sigură dacă să o șterg sau nu. Poate, pe viitor, dar nu prea cred. Îmi e de ajuns profilul, și e mult mai relevant așa, având în vedere că e un blog personal, și nu unul de nișă.

Voi cum vă promovați? Profil sau pagină? Și care credeți că e cea mai bună metodă dintre cele două, sau ambele?

Secunda de la miezul nopții

O secundă în plus anul ăsta. Așa spun ceasurile. Un an și o secundă. Apoi un alt an. Un alt început. O altă carte cu file goale ce așteaptă să fie umplute, ce clișeu. un an nou — un alt eu. Doar că lucrurile nu prea funcționează așa. Nu e atât de ușor. Durează. Să te schimbi. Sau să duci ceva ce ți-ai propus la bun sfârșit. Ce păcat că dorințele nu se îndeplinesc în momentul când ți le pui. Dar există speranță. Și poate despre asta e, de fapt, toată această chestie cu noul an.

Acum câteva secunde am ieșit afară să văd artificiile. Lumină și culoare pe cerul întunecat. Erau strălucitoare, dar încă mă mai tem de ele, puțin. Sunetul pe care îl produc, când explodează, mă sperie. Lumina lor, nu. Dacă am fi precum artificiile? Să ne distrugem pentru o secundă ca să creăm ceva frumos pentru un moment. Să fim lumină în întunericul din viețile altora, în timp ce își doresc schimbare, dar nu reușesc. Cum ar fi asta?

Mi-era dor să scriu. N-am mai scris de multă vreme. Mi-a lipsit, dar totuși nu am făcut-o. Au trecut câteva luni, aș zice un an, dar e cam expirată gluma. Ce-am făcut eu în tot acest timp? Primul răspuns pe care l-aș zice ar fi nimic, și ar fi cea mai mare minciună. Dar m-ar scăpa de răspunsul mult mai complex pe care de obicei nu îl dau la astfel de întrebări. De ce nu, nici eu nu știu. Pentru că mă ascund, sau de teamă de ce ar putea afla cineva și astfel să-mi distrugă lumea? Posibil.

2016. Scris cu roz. Nu pentru că a fost roz, ci pentru că așa l-am văzut sau așa vreau să îl privesc acum, uitându-mă retrospectiv printre amintiri. Am învățat ceva în tot acest timp? Multe. Chiar foarte multe. Am cunoscut oameni noi? Mulți. Oameni faini, majoritatea. Experiențe noi? Destule. Am trăit momente de neuitat? Cu siguranță.
Anul precedent, pe scurt. A fost fain. Chiar foarte aș zice, dar nu vreau să exagerez. Au fost și momente când am plâns sau am vrut să mor. Am trecut peste. Mi-am dat seama că uneori e în regulă să plângi. Și asta nu mă face mai puțin puternică decât consider că sunt.
Am făcut multe greșeli anul ăsta. Ca să am de unde învăța și să nu le mai repet pe viitor, nu de alta.
Tot ce-am făcut anul ăsta, ce-am văzut, pe unde-am fost, pe cine-am întâlnit — m-au schimbat cumva. Aș vrea să cred că în bine. Nu zic că sunt mai fericită acum. Fericirea e relativă, în orice caz. Dar acum zâmbesc mai mult, și ăsta nu e neapărat un lucru rău.

2017. L-aș scrie transparent, dar nu s-ar mai vedea. Nu știu ce urmează, n-am nicio idee, doar speranță. Privesc destul de încrezătoare spre viitor, dar mă și tem. Mi-e necunoscut. Total necunoscut. Ce mă așteaptă, rămâne de văzut. 'Om trăi și-om vedea, cum se zice.
is this me, or I'm just dreaming?


cea mai nebună fugă, ever

Am alergat prin ploaie, de ploaie. Încercând să ajung cât mai repede acasă, să nu mi se ude telefonul și bateria externă proaspăt cumpărată. Ieșisem cu prietenii de acasă, pe-afară, după o grămadă de vreme de când nu i-am mai văzut. Am stat puțin cu ei, și ne-a prins ploaia. Am încercat să alerg, dar era cam degeaba, oricum eram udă leoarcă. Să zicem totuși că am alergat, cam un kilometru fără oprire, după două luni de pauză. Ochelarii îmi erau plini de stropi, și nu vedeam nimic. Apa curgea pe mine mai ceva ca la duș. În mână, într-o pungă în care fuseseră semințe, aveam telefonul. Cu cealaltă îmi țineam bluza, că o tot bătea vântul. Era zece sau unșpe seara. întuneric. nori negri. vânt. furtună. Nu vedeam decât pâlcuri albe de lumină, de la ledurile de pe marginea drumului. Alergam cu ochii închiși, doar cunoșteam drumul, că îl mai parcursesem de mii de ori înainte. Eram obosită după două zile de lucru, plus încă vreo două ore în cea de-a treia, și un drum cu trenul. Tălpile nu le simțeam. Iar spatele nu mai zic cât mă doare. Era adrenalină. Era o fugă nebună în noapte prin ploaie. Nu m-am mai simțit de mult atât de bine. Era fix ce aveam nevoie după atâta timp. Picioarele mele, se pare că n-au uitat cum e să alergi, mintea însă da. Mi-am mai revenit puțin după ultimele săptămâni full de evenimente. M-a răcorit o ploaie rece de vară.

S-a așternut praful pe aici. N-o să-l șterg acum, nu cred că aș putea. Timp liber aș avea, dar atunci mă odihnesc, și încerc să ies din rutină. Am avut un plan la începutul verii, de a mă angaja undeva în Sibiu, unde să rămân toată vara. N-am zis nimănui de el, până nu l-am văzut concret, materializat. Joi, penultima zi de școală, a fost ziua când am plecat de acasă, să-mi caut de lucru. Încă nu-mi vine să cred că părinții au fost de acord, după ce s-a întâmplat la Blaj aLive. În vreo săptămână am mers în locurile găsite pe net. Ori aveau prea multe pretenții, ori salariul era prea mic, ori ziceau că mă sună, și nu au mai făcut-o. Am trecut din întâmplare pe centru, pe lângă un anunț într-un geam. Am intrat, am întrebat, și asta a fost. Șefu': ”de luni începi”. Mi-am făcut analizele, și a durat destul de mult până să primesc rezultatul, însă am folosit zilele libere distrându-mă cum se cuvine. Am fost la airfield, cel mai tare festival, din cele la care am fost. Am avut invitație gratis. N-am fost decât două zile, că am zis să fiu fresh luni la lucru. Acum îmi pare rău că nu am mers și în ultima zi, dar n-aveam de unde știi că o să-mi zică să mă duc acasă, și să vin peste două zile.

Lucrez la Casa Frieda. Am fost picol, timp de două săptămâni, iar acum sunt la înghețată. Alea câteva ore din acea zi de luni au fost groaznice. Nu mai lucrasem nimic în viața mea. Și habar nu aveam de nimic. Plus că încă eram praf după airfield chiar dacă dormisem duminică toată ziua. Apoi miercuri iar la lucru. M-am descurcat groaznic. Aproape că plângeam. A fost o zi oribilă. Ziua următoare a fost puțin mai bine. Apoi am avut liber din nou. Am stat în pat, cred, tot weekend-ul, și doar ieșisem puțin seara în parc cu prietenii. Ăsta era și scopul venirii mele în Sibiu, să ies cu ei, să particip la evenimente, să fac ceva vara asta, în afara somnului.
.
Zilele următoare începusem să mă descurc puțin mai bine. Și să mai învăț câte ceva. Era greu, mai ales că nu aveam habar de nimic ce se întâmplă într-un restaurant. Eu nu frecventez astfel de locuri. Începuse să îmi placă. Mai ales că cei cu care lucram erau chiar de treabă. Cu unii nu rezonam din pricina caracterelor diferite, dar tot a fost ok. Într-o zi am crezut că mor de oboseală. Iar ospătarii ziceau că asta e doar începutul, că o să devină și mai greu. Mai ales când sunt evenimente și sunt mulți clienți. Ce mai încurajări. N-am apucat să trăiesc ce înseamnă o astfel de zi, că șeful a zis că mă mută la vânzare de înghețată, unde ar fi trebuit să vin inițial. Asta a fost sâmbătă, acum o săptămână. Fata cu care lucrez e genială. Și mă tot gândesc, în lumea asta, dacă mai există persoane atât de bune ca ea. A avut o răbdare încredibilă să-mi explice ce trebuie să fac. Și greșeam tot. Tremuram, de emoții. Nu-mi ieșea nicicum forma înghețatei. Dar până spre seară, parcă-parcă, semăna. În zilele următoare era un pic mai bine. Acum, arată cât de cât, cum trebuie, însă nu e perfectă. Am făcut și înghețată. Și multe alte lucruri. Îmi place aici.

Să lucrezi nu e chiar așa ușor cum mă așteptam. Sunt obosită, și mă doare spatele. Plus problemele cu stomacul din cauza mâncatului prea mult, ori deloc o zi întreagă. Dar încep să mă obișnuiesc și să îmi creez un program echilibrat. Poate o să reușesc să găsesc timp și pentru scris și pentru citit, că de alergat nu cred că aș fi în stare. Când apuc să pun mâna pe pix, scriu ore întregi fără oprire, dar nu sunt decât pagini de jurnal, cu amintiri parcă deja uitate. Gânduri și poezii n-am mai scris de ceva vreme. Am început să ascult rap, și de aici dorința de a scrie versuri. Am scris în minte câteva chestii cu rime, dar nu le-am pus pe hârtie. Nici nu cred că o să am ocazia.

De-un creion și-un pix, de-atât am nevoie. Poate și de-o îmbrățișare. Mi-e destul de greu, dar mă descurc. În toată luna asta am învățat o grămadă de lucruri despre mine. Am făcut o mulțime de greșeli, am stricat multe. Rezolvări n-am găsit, dar s-au rezolvat lucrurile de la sine. Am avut mult noroc. Și parcă tot ce-am făcut a fost dintr-o întâmplare. Dar încet, încet, lucrurile se mai așează. Intră pe făgașul lor normal. Fac chestii spontane, fără să gândesc. M-am aruncat cu capul înainte de atâtea ori. Totul a ieșit bine în final. Învăț să trăiesc cu oamenii. E cel mai dificil lucru de făcut. Am renunțat la junglă, la peștera și bârlogul meu. Traiul în oraș e dificil, nu e pentru mine. aglomerația. gălăgia. lipsa naturii. cerul fără stele. faptul că mă sufoc și nu pot să respir. Dar trec peste. Eu am vrut asta, și n-o să renunț acum. Îmi lipsește însă blogul, scrisul, cititul, alergatul, desenatul și învățatul. O să vină toamna în curând, dar nu știu dacă o să mai fie la fel. Prietenii de acasă, îmi lipsesc. Dar acum că sunt aici, și ei nici că-și dau interesul să mă vadă. În Sibiu, eu sunt o necunoscută, abia infiltrată în grupul lor. Nu îi știu, și ei nu mă știu. But they are some cool guys and I enjoy hanging out with them. Parcă sunt mai puțin antisocială decât eram, ba chiar încep să devin sociabilă. Cred că îmi vreau singurătatea înapoi.

Am zis că e greu. Dar nu e chiar atât de rău. Mă plâng eu prea mult. Sau nu. Lucrurile au fost atât de perfecte până acum câteva zile. Am aflat că o să închidă câmpia libertății un an de zile pentru renovare. Ne-au luat locul și o să-l distrugă. Vine a 12-a, și ce mă fac eu fără locul meu de refugiu?! Dar asta n-a fost decât ceva minor. A trecut. Ziua următoare primisem niște vești de zeci de ori mai dureroase. Voiam doar să mor. Dar totul e bine, când se termină cu bine. Nu chiar. E acceptabil. Life is life. And you have to deal with it.

*și că ziceam de fugit, nimic nu se compară cu fuga după autobuz