Am renunțat la pagina de facebook a blogului

În ultimul timp m-am tot gândit dacă are sau nu rost să mai păstrez pagina de facebook a blogului. Răspunsul se înțelege de la sine. Mă găsiți doar pe profilul personal, de acum încolo.

De ce am făcut asta?

  • Postări zero
    La fel ca pe blog, nici pe pagină nu postam mai deloc. Doar dădeam share articolelor după ce le scriam și cam atât. Asta dacă îmi mai aminteam.
  • Reach zero
    Aveam în jur de 300 de like-uri, cam multe raportat la lipsa de inactivitate. Și dintre cei 300, doar 10-15 vedeau postările, și aproape nimeni nu reacționa în vreun fel.
  • Prea multe rețele sociale (x/∞=0)
    Și asta, și aia, și aialaltă. Prea multe. Prea puțin timp. Prea puțin conținut. E mai bună prezența în două-trei locuri, decât peste tot, pentru mine, cel puțin. Să fie toate organizate undeva, și nu împrăștiate prin toate colțurile internetului.
Social-media-facebook-ad-Facebook-Page-Engagement-Custom-Audiences-Everyone-Who-Engaged-With-Your-Page

Promovarea pe profilul personal

  • Postez mai des
    O dată la câteva zile, dacă nu zilnic.
  • Lucruri interesante și utile
    Nu pun chiar orice pe profil, mă gândesc de câteva ori, înainte să fac asta. Uneori chiar mai mult decât pentru un articol. Deci acolo am doar lucruri faine. Așa că de ce n-ar fi și blogul prezent la mine pe perete?
  • Mai mult engagement
    Reacții, comentarii, trafic. La articolul ăsta majoritatea vizualizărilor vin de pe facebook. N-au fost niciodată atâtea, imediat după ce l-am publicat. 
girl sitting next to a laptop posting on social media (twitter, facebook, instagram, blog)

Mi-am dat seama că pagina de facebook pentru mine în acest moment este cam inutilă. Astfel că nu mai e publică. Încă nu sunt sigură dacă să o șterg sau nu. Poate, pe viitor, dar nu prea cred. Îmi e de ajuns profilul, și e mult mai relevant așa, având în vedere că e un blog personal, și nu unul de nișă.

Voi cum vă promovați? Profil sau pagină? Și care credeți că e cea mai bună metodă dintre cele două, sau ambele?

O zi în care nu-mi iese nimic

Cam toată lumea are câteodată astfel de zile, bănuiesc. Doar că mie mi se întâmplă destul de des, zilnic e mult spus. O zi de felul ăsta a fost azi. Indiferent cât de mult am încercat să fac ceva bine, în final nu a ieșit nimic sau un complet dezastru.

Azi, în mare parte, greșelile mele au avut legătură cu gătitul. Nu mi-a ieșit nicio amărâtă de supă și nici măcar carnea din ea. Acum două-trei luni făceam aproape perfect orice găteam din prima încercare. Poate că a fost doar norocul începătorului, dacă există așa ceva. Uneori mă gândeam chiar să mă duc la masterchef. Glumesc. Cert e că în ultima vreme am gătit chestii necomestibile și care arată mult mai oribil decât au gustul.
alb-negru deoarece color arăta groaznic;
așa parcă arată interesant :-?

Dacă doar inabilitățile mele culinare ar fi fost problema, n-aş mai fi scris articolul ăsta. E mult mai mult de atât. Iar faptul că sunt neatentă, neîndemânatică și mereu cu capul în nori, nu ajută. Azi doar era să dau foc casei, respectiv mie, de mai multe ori. E relativ, bine. De obicei lista implică și tăieturi, vânătăi, sau lucruri sparte.

Dar pe lângă toate astea, ce pot face eu cel mai bine e să-i rănesc pe cei la care țin. Fără să-mi dau seama ori involuntar, dorindu-mi cu totul altceva. Nimic nu doare mai tare decât să distrugi o prietenie, să îndepărtezi pe cineva drag sau să te cerți cu familia. Pentru că oricât aş vrea, sunt unele zile când nimic nu iese cum am plănuit.

Secunda de la miezul nopții

O secundă în plus anul ăsta. Așa spun ceasurile. Un an și o secundă. Apoi un alt an. Un alt început. O altă carte cu file goale ce așteaptă să fie umplute, ce clișeu. un an nou — un alt eu. Doar că lucrurile nu prea funcționează așa. Nu e atât de ușor. Durează. Să te schimbi. Sau să duci ceva ce ți-ai propus la bun sfârșit. Ce păcat că dorințele nu se îndeplinesc în momentul când ți le pui. Dar există speranță. Și poate despre asta e, de fapt, toată această chestie cu noul an.

Acum câteva secunde am ieșit afară să văd artificiile. Lumină și culoare pe cerul întunecat. Erau strălucitoare, dar încă mă mai tem de ele, puțin. Sunetul pe care îl produc, când explodează, mă sperie. Lumina lor, nu. Dacă am fi precum artificiile? Să ne distrugem pentru o secundă ca să creăm ceva frumos pentru un moment. Să fim lumină în întunericul din viețile altora, în timp ce își doresc schimbare, dar nu reușesc. Cum ar fi asta?

Mi-era dor să scriu. N-am mai scris de multă vreme. Mi-a lipsit, dar totuși nu am făcut-o. Au trecut câteva luni, aș zice un an, dar e cam expirată gluma. Ce-am făcut eu în tot acest timp? Primul răspuns pe care l-aș zice ar fi nimic, și ar fi cea mai mare minciună. Dar m-ar scăpa de răspunsul mult mai complex pe care de obicei nu îl dau la astfel de întrebări. De ce nu, nici eu nu știu. Pentru că mă ascund, sau de teamă de ce ar putea afla cineva și astfel să-mi distrugă lumea? Posibil.

2016. Scris cu roz. Nu pentru că a fost roz, ci pentru că așa l-am văzut sau așa vreau să îl privesc acum, uitându-mă retrospectiv printre amintiri. Am învățat ceva în tot acest timp? Multe. Chiar foarte multe. Am cunoscut oameni noi? Mulți. Oameni faini, majoritatea. Experiențe noi? Destule. Am trăit momente de neuitat? Cu siguranță.
Anul precedent, pe scurt. A fost fain. Chiar foarte aș zice, dar nu vreau să exagerez. Au fost și momente când am plâns sau am vrut să mor. Am trecut peste. Mi-am dat seama că uneori e în regulă să plângi. Și asta nu mă face mai puțin puternică decât consider că sunt.
Am făcut multe greșeli anul ăsta. Ca să am de unde învăța și să nu le mai repet pe viitor, nu de alta.
Tot ce-am făcut anul ăsta, ce-am văzut, pe unde-am fost, pe cine-am întâlnit — m-au schimbat cumva. Aș vrea să cred că în bine. Nu zic că sunt mai fericită acum. Fericirea e relativă, în orice caz. Dar acum zâmbesc mai mult, și ăsta nu e neapărat un lucru rău.

2017. L-aș scrie transparent, dar nu s-ar mai vedea. Nu știu ce urmează, n-am nicio idee, doar speranță. Privesc destul de încrezătoare spre viitor, dar mă și tem. Mi-e necunoscut. Total necunoscut. Ce mă așteaptă, rămâne de văzut. 'Om trăi și-om vedea, cum se zice.
is this me, or I'm just dreaming?


cea mai nebună fugă, ever

Am alergat prin ploaie, de ploaie. Încercând să ajung cât mai repede acasă, să nu mi se ude telefonul și bateria externă proaspăt cumpărată. Ieșisem cu prietenii de acasă, pe-afară, după o grămadă de vreme de când nu i-am mai văzut. Am stat puțin cu ei, și ne-a prins ploaia. Am încercat să alerg, dar era cam degeaba, oricum eram udă leoarcă. Să zicem totuși că am alergat, cam un kilometru fără oprire, după două luni de pauză. Ochelarii îmi erau plini de stropi, și nu vedeam nimic. Apa curgea pe mine mai ceva ca la duș. În mână, într-o pungă în care fuseseră semințe, aveam telefonul. Cu cealaltă îmi țineam bluza, că o tot bătea vântul. Era zece sau unșpe seara. întuneric. nori negri. vânt. furtună. Nu vedeam decât pâlcuri albe de lumină, de la ledurile de pe marginea drumului. Alergam cu ochii închiși, doar cunoșteam drumul, că îl mai parcursesem de mii de ori înainte. Eram obosită după două zile de lucru, plus încă vreo două ore în cea de-a treia, și un drum cu trenul. Tălpile nu le simțeam. Iar spatele nu mai zic cât mă doare. Era adrenalină. Era o fugă nebună în noapte prin ploaie. Nu m-am mai simțit de mult atât de bine. Era fix ce aveam nevoie după atâta timp. Picioarele mele, se pare că n-au uitat cum e să alergi, mintea însă da. Mi-am mai revenit puțin după ultimele săptămâni full de evenimente. M-a răcorit o ploaie rece de vară.

S-a așternut praful pe aici. N-o să-l șterg acum, nu cred că aș putea. Timp liber aș avea, dar atunci mă odihnesc, și încerc să ies din rutină. Am avut un plan la începutul verii, de a mă angaja undeva în Sibiu, unde să rămân toată vara. N-am zis nimănui de el, până nu l-am văzut concret, materializat. Joi, penultima zi de școală, a fost ziua când am plecat de acasă, să-mi caut de lucru. Încă nu-mi vine să cred că părinții au fost de acord, după ce s-a întâmplat la Blaj aLive. În vreo săptămână am mers în locurile găsite pe net. Ori aveau prea multe pretenții, ori salariul era prea mic, ori ziceau că mă sună, și nu au mai făcut-o. Am trecut din întâmplare pe centru, pe lângă un anunț într-un geam. Am intrat, am întrebat, și asta a fost. Șefu': ”de luni începi”. Mi-am făcut analizele, și a durat destul de mult până să primesc rezultatul, însă am folosit zilele libere distrându-mă cum se cuvine. Am fost la airfield, cel mai tare festival, din cele la care am fost. Am avut invitație gratis. N-am fost decât două zile, că am zis să fiu fresh luni la lucru. Acum îmi pare rău că nu am mers și în ultima zi, dar n-aveam de unde știi că o să-mi zică să mă duc acasă, și să vin peste două zile.

Lucrez la Casa Frieda. Am fost picol, timp de două săptămâni, iar acum sunt la înghețată. Alea câteva ore din acea zi de luni au fost groaznice. Nu mai lucrasem nimic în viața mea. Și habar nu aveam de nimic. Plus că încă eram praf după airfield chiar dacă dormisem duminică toată ziua. Apoi miercuri iar la lucru. M-am descurcat groaznic. Aproape că plângeam. A fost o zi oribilă. Ziua următoare a fost puțin mai bine. Apoi am avut liber din nou. Am stat în pat, cred, tot weekend-ul, și doar ieșisem puțin seara în parc cu prietenii. Ăsta era și scopul venirii mele în Sibiu, să ies cu ei, să particip la evenimente, să fac ceva vara asta, în afara somnului.
.
Zilele următoare începusem să mă descurc puțin mai bine. Și să mai învăț câte ceva. Era greu, mai ales că nu aveam habar de nimic ce se întâmplă într-un restaurant. Eu nu frecventez astfel de locuri. Începuse să îmi placă. Mai ales că cei cu care lucram erau chiar de treabă. Cu unii nu rezonam din pricina caracterelor diferite, dar tot a fost ok. Într-o zi am crezut că mor de oboseală. Iar ospătarii ziceau că asta e doar începutul, că o să devină și mai greu. Mai ales când sunt evenimente și sunt mulți clienți. Ce mai încurajări. N-am apucat să trăiesc ce înseamnă o astfel de zi, că șeful a zis că mă mută la vânzare de înghețată, unde ar fi trebuit să vin inițial. Asta a fost sâmbătă, acum o săptămână. Fata cu care lucrez e genială. Și mă tot gândesc, în lumea asta, dacă mai există persoane atât de bune ca ea. A avut o răbdare încredibilă să-mi explice ce trebuie să fac. Și greșeam tot. Tremuram, de emoții. Nu-mi ieșea nicicum forma înghețatei. Dar până spre seară, parcă-parcă, semăna. În zilele următoare era un pic mai bine. Acum, arată cât de cât, cum trebuie, însă nu e perfectă. Am făcut și înghețată. Și multe alte lucruri. Îmi place aici.

Să lucrezi nu e chiar așa ușor cum mă așteptam. Sunt obosită, și mă doare spatele. Plus problemele cu stomacul din cauza mâncatului prea mult, ori deloc o zi întreagă. Dar încep să mă obișnuiesc și să îmi creez un program echilibrat. Poate o să reușesc să găsesc timp și pentru scris și pentru citit, că de alergat nu cred că aș fi în stare. Când apuc să pun mâna pe pix, scriu ore întregi fără oprire, dar nu sunt decât pagini de jurnal, cu amintiri parcă deja uitate. Gânduri și poezii n-am mai scris de ceva vreme. Am început să ascult rap, și de aici dorința de a scrie versuri. Am scris în minte câteva chestii cu rime, dar nu le-am pus pe hârtie. Nici nu cred că o să am ocazia.

De-un creion și-un pix, de-atât am nevoie. Poate și de-o îmbrățișare. Mi-e destul de greu, dar mă descurc. În toată luna asta am învățat o grămadă de lucruri despre mine. Am făcut o mulțime de greșeli, am stricat multe. Rezolvări n-am găsit, dar s-au rezolvat lucrurile de la sine. Am avut mult noroc. Și parcă tot ce-am făcut a fost dintr-o întâmplare. Dar încet, încet, lucrurile se mai așează. Intră pe făgașul lor normal. Fac chestii spontane, fără să gândesc. M-am aruncat cu capul înainte de atâtea ori. Totul a ieșit bine în final. Învăț să trăiesc cu oamenii. E cel mai dificil lucru de făcut. Am renunțat la junglă, la peștera și bârlogul meu. Traiul în oraș e dificil, nu e pentru mine. aglomerația. gălăgia. lipsa naturii. cerul fără stele. faptul că mă sufoc și nu pot să respir. Dar trec peste. Eu am vrut asta, și n-o să renunț acum. Îmi lipsește însă blogul, scrisul, cititul, alergatul, desenatul și învățatul. O să vină toamna în curând, dar nu știu dacă o să mai fie la fel. Prietenii de acasă, îmi lipsesc. Dar acum că sunt aici, și ei nici că-și dau interesul să mă vadă. În Sibiu, eu sunt o necunoscută, abia infiltrată în grupul lor. Nu îi știu, și ei nu mă știu. But they are some cool guys and I enjoy hanging out with them. Parcă sunt mai puțin antisocială decât eram, ba chiar încep să devin sociabilă. Cred că îmi vreau singurătatea înapoi.

Am zis că e greu. Dar nu e chiar atât de rău. Mă plâng eu prea mult. Sau nu. Lucrurile au fost atât de perfecte până acum câteva zile. Am aflat că o să închidă câmpia libertății un an de zile pentru renovare. Ne-au luat locul și o să-l distrugă. Vine a 12-a, și ce mă fac eu fără locul meu de refugiu?! Dar asta n-a fost decât ceva minor. A trecut. Ziua următoare primisem niște vești de zeci de ori mai dureroase. Voiam doar să mor. Dar totul e bine, când se termină cu bine. Nu chiar. E acceptabil. Life is life. And you have to deal with it.

*și că ziceam de fugit, nimic nu se compară cu fuga după autobuz

Săptămâna porților deschise la Palatul Cultural Blaj

Zilele trecute, respectiv de marți, 31 mai, până vineri, 3 iunie, a avut loc săptămâna porților deschise la Palatul Cultural Blaj, eveniment ce a avut loc între orele 12:00 și 18:00. Eu am reușit să ajung miercuri pe la 14, după școală. Deoarece mi-a plăcut ce-am văzut, am revenit și vineri, pe la 12.

Prima dată am fost cu vărul meu, și cel mai mult ne-au plăcut amândurora pereții de cărămidă. Tot fredonam pe-acolo ”cărămidă. cărămidă. e distractiv.” (Phineas&Ferb). La fel și vineri, când am fost cu o colegă și cu o prietenă, tot cărămida era în centrul atenției. Ghizii au fost foarte de treabă și ne-au oferit un răspuns la toate întrebările serioase sau mai puțin serioase pe care le-am avut. Astfel se pare că s-a ales ca pereții să fie lăsați așa, pentru a rămâne în amintirea generațiilor viitoare incendiul care a avut loc în 1995. Incendiu care a izbucnit din cauza înfundării unui horn. De asemenea, și datorită aspectului. Tinerii preferă pereții de cărămidă, pe când persoanele mai în vârstă nu. O doamnă ghid foarte drăguță a zis că i s-au spus multe lucruri în legătură cu tencuiala, unele chiar la mișto. N-ai ce să le faci, e chestie de design, nu toți se pricep la așa ceva.

Renovarea Palatului Cultural a durat trei ani, costurile fiind foarte mari. Cineva a întrebat asta, iar unul din ghizi i-a răspuns zicând că ”nu e niciun secret”, dar eu cu mintea mea scurtă, am cam uitat cât. O să fie montate și cele mai noi echipamente audio și de lumini. Era ghidul de la scenă care tot deschidea cortina și o închidea, începuse să râdă când l-am întrebat dacă nu se strică telecomanda la cât s-a tot jucat în ultimele zile. Se pare că nu. Apoi ne-a mai spus despre incendiu și alte lucruri despre clădire, când niște țigani-țărani persoane au intrat ascultând manele, cu cafele, vorbind cât se poate de tare. I-a rugat frumos să iasă afară până termină de băut, dar cam degeaba, apoi și mai frumos le-a mai zis de vreo câteva ori până când s-au resemnat și au plecat. L-am întrebat cum de nu s-a enervat, răspunsul său fiind acela că reprezintă Blajul, și trebuie să aibă un comportament adecvat chiar dacă are de a face cu multă nesimțire. Apoi am discutat despre cultură și alte asemenea lucruri în România și prin alte părți. De fapt a avut mai mult un monolog, iar noi ascultam cu atenție.
Felicitări ghizilor foarte bine informați, pentru tot ceea ce ne-au spus sau arătat, care au făcut această vizită mult mai frumoasă. :)

Inaugurarea oficială va avea loc în luna septembrie, la împlinirea a 80 de ani de la prima inaugurare în anul 1936. Acest eveniment a avut loc în prezența regelui Carol al doilea, iar la inaugurarea din toamnă se dorește a fi adusă și familia regală. În incinta Palatului au avut loc toate evenimentele importante din perioada interbelică, apoi a fost pe rând muzeu, bibliotecă, centru de radioficare, precum și cinematograf. Îmi povestea tata cum chiulea de la ore ca să meargă la film, acum o să am și eu ocazia să fac asta. ;) Pe lângă cinema Palatul Cultural o să mai găzduiască și spectacole de teatru, musical, operă, operetă, lansări de carte, expoziții și tot ceea ce înseamnă eveniment cultural.

Abia aștept deschiderea oficială, mai ales că au spus că în următoarele două săptămâni de la inaugurare o să aibă loc o mulțime de evenimente. Eu zic de pe acum prezent. Asta pentru că vreau să revăd clădirea, și presimt că o să petrec ceva timp pe acolo. Spuneți și voi că nu e foarte fain Palatul Cultural din Blaj. :3

Fotografiile sunt realizate de Nicu Goga, și le-am luat de pe pagina de facebook a Radio Blaj.




să fim fericiți, copii! :)

Azi, e ziua noastră, a tuturor celor cu suflet de copil. O zi specială în care toată lumea zâmbește și e fericită, ori nostalgică, amintindu-și cu drag de momentele frumoase ale copilăriei. N-avem nevoie de o zi specială care să ne amintească să fim copii, dar totuși, azi e ziua noastră, a copiilor de pretutindeni, mari sau mici. Copiii sunt la fel de copii și în restul anului, și nu au nevoie de anumite zile ca să redevină copii.

Copiii au mereu un zâmbet pe buze, acea sclipire în ochi, și acea inocență caracteristică. Chiar dacă se mai supără ei din unele lucruri mici, le trece repede, și zâmbesc și mai puternic după. Copiii au mereu vise și aspirații mari, și continuă să îți păstreze speranța când totul pare să îi doboare. Visează cu ochii deschiși și cred că universul și lumea în care trăim e un loc mai bun. Copiii se bucură datorită lucrurilor simple, și a tot ceea ce îi înconjoară. Și nu uită să se joace ori să se distreze, oricât de greu le-ar fi.
sursă foto: www.thequotepedia.com
Am avut o zi faină azi, cu un zâmbet foarte larg pe față. Diri, aka doamna dirigintă, ne-a adus bomboane de ciocolată de ziua noastră, cât de drăguț din partea ei. În ora de fizică am făcut baloane de săpun în curtea școlii. Au venit și niște copii mici să se uite. Nici nu reușeau colegii să le facă, că ei le și spărgeau. Erau atât de zâmbăreți, care mai frumos ca altul. În reflexia baloanelor se vedea școala, cerul, copacii, curcubeul; eu vedeam și fericire.
După ore, am fost cu vărul meu să vedem palatul cultural, proaspăt renovat după incendiul de acum mulți ani, în cadrul săptămânii porților deschise. Ne tot plimbam pe-acolo, ne ascundeam unul de altul, mai intrase și un porumbel înăuntru. Ne-am distrat. Am mai aflat câte ceva despre clădire, dar mai multe despre fostul cinematograf, altă dată.

Ce mai face copilul din voi? Și ce v-a făcut azi fericiți? :)

When I was a boy, I dreamed of a place in the sky
Playing in the fields, battling with my shields,
Bows made out of twine.

I wish I could see this world again through those eyes
See the child in me, in my fantasy
Never growing old.

When I was a boy, I searched for a world that's unknown
All we have is fun, everybody runs, until the sun goes down.


Câteva motive pentru a oferi cuiva drag un cadou personalizat

Nu prea îmi place să fac cadouri pentru că este foarte greu să oferi cuiva un cadou. Trebuie să cunoști acea persoană, să știi ce îi place și ce nu, înainte să alegi ceva ca să îi oferi în dar. Nu pot spune că am experiență în ceea ce privește cadourile, însă știu că acestea trebuie să fie oferite din inimă și să fie reprezentative pentru cel sau cea care le primește. Înainte să cumpăr un cadou, mă uit prin o grămadă de magazine, fie ele online sau nu, mă gândesc și răzgândesc de o mie de ori înainte să cumpăr ceva pentru altcineva. Până acum nu am dat greș cu niciun cadou pe care i l-am dat cuiva, însă am primit unele, chiar de la persoane apropiate, care nu mi se potriveau deloc. Consider că nu o să dai greș niciodată cu un cadou personalizat, fiind creat special pentru cel căruia vrei să i-l oferi.

  • Un cadou personalizat este cadoul perfect, atunci când nu ai idei sau nu cunoști suficient de bine persoana respectivă. 
  • Un cadou personalizat este unic, realizat după indicațiile tale, și sunt slabe șansele, ca cineva să aibă același model, ori design.
  • Un cadou personalizat o să îi ofere celui care îl primește sentimentul că te-ai gândit la el, și nu doar ai ales un simplu cadou obișnuit.
  • Un cadou personalizat este un cadou, care, probabil, o să rămână mult timp în amintirea celui care îl primește. 
Cred că sunt câteva motive destul de bune pentru a alege ceva personalizat, și nu primul cadou banal pe care îl vezi într-un magazin. Înainte să faci un cadou doar pentru că e ziua cuiva, sau altă ocazie, și ești nevoit să faci asta, trebuie să te gândești puțin înainte la ce și-ar dori să primească acea persoană. Cum nu putem citi gânduri (cu toate că e ușor să îți dai seama când cineva își dorește ceva și care e acel lucru), înainte de a lua ceva, trebuie să ne gândim puțin dacă nouă ne place acel lucru și cum ar fi dacă l-am primi. Dacă ne place, apoi revine întrebarea oare o să îi placă?, răspunsul la această întrebare nu prea îl putem știi, astfel că nu putem decât să sperăm. Totodată, se poate ca ție și acelei persoane să nu vă placă aceleași lucruri, de aceea cel mai bine e să te gândești la ce și-ar putea dori acea persoană, și doar dacă nu ai idei, să alegi ceva ce ți-ar plăcea ție.

Dacă tot am zis de propria persoană, trebuie, să zic și ce cadouri mi-ar plăcea să primesc. Mi-ar plăcea să nu primesc, ca să nu trebuiască să fac și eu un cadou la rândul meu, pentru că, după cum spuneam, mie puțin dificil, să aleg cadoul perfect, dar cumva întotdeauna o fac. :)

Pe primul loc, ar fi, bineînțeles, cărțile. Urmate de chestii handmade, făcute cu drag, și mai ales cu dragoste. Și, nu în final, ar fi lănțișoarele și brățările. Am cam pus ochii pe brățara aceasta cu stea; ziceți și voi că nu e drăguță? :3
Și pentru că era vorba despre cadouri personalizate, lovebird.ro are o gamă destul de largă de bijuterii din aur și argint, de unde puteți alege. Cu siguranță o să găsiți măcar un singur lucru care să fie pe placul vostru.

Brățara aceasta cu inițială, pare destul de drăguță, mai ales cu un șnur negru în loc de roșu, sau altă culoare. Mi-ar plăcea să o ofer unui prieten, cu inițiala mea, ca să fiu sigură că nu o să mă uite, și că o să-și amintească de mine de fiecare dată când se uită la brățară. Sau, de ce nu, și cu inițiala sa. Eu, una, nu aș vrea ceva cu inițiala mea, dar am unii prieteni care parcă înnebunesc de fericire când își văd numele ori inițiala scrise undeva.