cine sunt.

sâmbătă, ianuarie 10, 2015 2 Comments A+ a-

           Astea câteva cuvinte exprimă starea mea de ceva timp. Am încercat să scriu despre asta, dar nu reuşisem. Când am văzut această poză, şi citind acest citat, parcă se face ceva lumină şi ordine printre gândurile mele multe şi frumoase întortocheate.
Cine sunt?
          Încep să urăsc întrebarea asta pe care mi-o pun aproape zilnic. De fiecare dată e alt răspuns. Eu sunt altă eu. Niciodată nu sunt la fel. Nici acum, nici peste un an, peste o săptămână sau peste o amărâtă de secundă. Eu sunt altcineva. O altă versiune a mea. Una diferită sau una foarte-foarte asemănătoare. Dar nicicum aceeaşi. Nu sunt aceeaşi eu. Şi nici nu voi fi vreodată. Eu e diferită. Chiar şi faţă de ea însăşi. Eu sunt Eu.

           Dar după cum s-ar putea înţelege, sau nu, că şi pe mine mă ia cu dureri de cap când citesc ce-am scris, eu se schimbă. Constant sau nu. Sau rămâne constant.
           Dar schimbările astea se produc cumva. Datorită la ceva sau la cineva. Lucruri. Orice. Au un impact destul de puternic asupra mea. Chiar şi simple obiecte sau un fulg de zăpadă ori vreun strop de ploaie. Oricum ar fi.. sunt lucruri simple. Datorită cuiva e mai complicat. Sunt două cazuri. Ori e cineva pe care urăsc şi aici e simplu. Încep să construiesc un zid invizibil de apărare în faţa mea şi a oamenilor. Devin mai mult eu cea care n-a fost mult timp prezentă cu mine; ci a dispărut la fel ca zidul, care nici măcar fundaţie nu mai are. Ori, a doua variantă, sunt oameni care mi se par oke' şi de treabă. Iar, cu ei mă simt bine şi-atât. Şi aşa e eu asta sociabilă şi prietenă cu toată lumea care-i place. Dar, se pare că de fapt sunt trei tipuri de eu. Aici, sunt oamenii faţă de care nu ştiu ce simt. Sau mi se pare că simt sentimente (ce-o fi şi-alea?). Singurul sentiment pe care-l ştiu e ura, şi prietenia, dacă e sentiment? În rest, nu ştiu. Aici mi se dărâmă zidurile de la sine; fără să fiu eu cea care face asta. Şi încep să simt ceva.. frică.. furie.. altceva.. Toate lucruri noi pentru mine. Şi nu-mi place să fiu aşa. E momentul în care nu fac nimic pentru că nu ştiu ce şi nici nu pot şi e ciudat. Încerc să-mi explic, dar degeaba. Scap de chestiile astea, doar când acele persoane dispar, nu le mai văd, şi totul poate să fie ca la 1 sau 2.

          Dar, să revin la acel citat. Cine sunt şi cine societatea mă seduce să fiu. Seducing ăla e interesant pus acolo. Eram cândva împotriva societăţii, chiar dacă nu prea ştiam concret ce-nseamnă societate. Acum, nu ştiu, fiind obligată să fac unele chestii pe care nu le-aş fi făcut, e mai complicat. ''da' mai ieşi şi tu în lume''. Nu-mi place lumea. Mă face să mă simt ciudat şi ne-eu. Şi să uit de mine şi de cine sunt. Visul meu de a câştiga la loto, iar cu banii să-mi cumpăr o insulă, pe care o să locuiesc singură, începe să pălească. Şi, nu ştiu. Cum mă seduce societatea să fiu? Aşa se întâmplă cu toţi. Dar, depinde de fiecare, de cât de puternic şi de nebun e. Eu sunt ambele. Datorită primei sunt mai ancorată în realitate şi ca o respingere a altora, iar datorită nebuniei sunt pierdută şi ca o mai bună toleranţă a celorlaţi.

Şi ca să răspund la întrebare: Nu ştiu.

2 comentarii

Write comentarii
Adi
AUTHOR
25 ianuarie 2015, 20:18 delete

Ca să te cunoști, cam trebuie să fii dispusă să anticipezi tot ceea ce poți fi tu cam în orice situație. Nu ești simplă, asta-i clar :)

Ești o persoană care reacționează la situațiile în care se află și la stările în care se află. Aduni toate alea la un loc și... BUM, uită-te.

Reply
avatar
Vlad Nicoleta
AUTHOR
26 ianuarie 2015, 16:41 delete

Nu sunt simplă, dar îmi place să cred că sunt..
Păi, suntem suma tuturor lucrurilor pe care le facem, pe care le gândim, care ne plac şi care ne înconjoară, nu? :)

Reply
avatar