Ce e mai important? Prietenii sau propria persoană?

luni, noiembrie 30, 2015 0 Comments A+ a-

        De o lună am început să merg la sală. Iar în câteva zile îmi expiră abonamentul. Şi mă tot gândesc dacă să mai merg sau nu. Cântăresc ambele variante şi mi-e greu să mă decid.

        În vară A. mi-a propus să mergem la sală prin octombie. Că oricum trebuia să stăm degeaba până la 3 jumate când aveam autobuz. Am sărit în sus de bucurie când am auzit asta. Voiam de mult să merg, dar nu am găsit pe nimeni care să vrea. Şi nu aveam de gând să fiu singura fată între atâţia băieţi. Cum ea era ocupată cu şcoala de şoferi, octombrie s-a transformat în noiembrie.
Pro
        E foarte fain la sală. Nu se compară cu exerciţiile pe care le făceam eu acasă. Ca să nu mai zic de febra musculară pe care o resimţeam după fiecare antrenament. Şi de acele zone pe care nici nu ştiam că există şi cât de îngrozitor dor.
        E fain pentru că nu sunt singură. Ceilalţi mă motivează să fac tot mai bine, mai mult. E susţinere şi nu competiţie. Îmi place mult asta. De fiecare dată când greşeşti o să fie cineva să-ţi zică. Şi nu e deloc enervant.
        E fain pentru că mă simt bine. Pentru că eu şi A. ne distrăm în timp ce muncim. Pentru că asta ne apropie şi mai mult.
Contra
         Ies de la şcoală, merg la sală, apoi acasă. Nu mai am timp de plimbat cu prietenii. E doar una, dar na'. Şi i-am promis lu' văru că o să mai merg şi cu el, dar nu am când. Încă nu m-am obişnuit cu faptul că am prieteni.. Deci nu ştiu ce ar trebui să fac... O altă chestie ar fi că dintr-o lună o să merg doar trei săptămâni, pentru că am avut 'norocul' să fiu fată.
Pro
        Vine iarna şi e frig. În timpul ăla aş fi stat în clasă citind sau altceva. Deci mai bine fac ceva care să-mi ajute mai mult. Un alt motiv ar fi că A., nu cea cu care merg la sală, îmi tot zice să nu mai merg. Şi asta a început să mă enerveze. Îmi tot zice motive ca să nu fac asta. De ce?! Adică n-ar trbui să mă susţii?! Nu asta fac prietenii?!
        Doi colegi fac şi ei sală. Şi le-au zis toturor celor din clasă, cât de tare îs eu şi cât de mult pot să ridic şi altele. Iar ei încep să aibă unele aşteptări de la mine. Pe când tot ce fac eu e să merg pe bandă, bicicletă, şi să ridic cele mai mici ganteruţe existente, că mai mult nu am voie.

În concluzie, o să merg în continuare. Pentru că eu nu renunţ. A. mă trage într-o direcţie şi A. în cealaltă. Aş aleg calea de mijloc, dar nu prea există. Cred că o să se supere pe mine, dar asta e, îi trece până la primăvară, când o să alerg din nou şi o să am alt program. Până atunci e vorba de mine. Despre cum mă simt, despre sănătatea mea, şi despre fericire. Atât.