cea mai nebună fugă, ever

sâmbătă, iulie 23, 2016 0 Comments A+ a-

Am alergat prin ploaie, de ploaie. Încercând să ajung cât mai repede acasă, să nu mi se ude telefonul și bateria externă proaspăt cumpărată. Ieșisem cu prietenii de acasă, pe-afară, după o grămadă de vreme de când nu i-am mai văzut. Am stat puțin cu ei, și ne-a prins ploaia. Am încercat să alerg, dar era cam degeaba, oricum eram udă leoarcă. Să zicem totuși că am alergat, cam un kilometru fără oprire, după două luni de pauză. Ochelarii îmi erau plini de stropi, și nu vedeam nimic. Apa curgea pe mine mai ceva ca la duș. În mână, într-o pungă în care fuseseră semințe, aveam telefonul. Cu cealaltă îmi țineam bluza, că o tot bătea vântul. Era zece sau unșpe seara. întuneric. nori negri. vânt. furtună. Nu vedeam decât pâlcuri albe de lumină, de la ledurile de pe marginea drumului. Alergam cu ochii închiși, doar cunoșteam drumul, că îl mai parcursesem de mii de ori înainte. Eram obosită după două zile de lucru, plus încă vreo două ore în cea de-a treia, și un drum cu trenul. Tălpile nu le simțeam. Iar spatele nu mai zic cât mă doare. Era adrenalină. Era o fugă nebună în noapte prin ploaie. Nu m-am mai simțit de mult atât de bine. Era fix ce aveam nevoie după atâta timp. Picioarele mele, se pare că n-au uitat cum e să alergi, mintea însă da. Mi-am mai revenit puțin după ultimele săptămâni full de evenimente. M-a răcorit o ploaie rece de vară.

S-a așternut praful pe aici. N-o să-l șterg acum, nu cred că aș putea. Timp liber aș avea, dar atunci mă odihnesc, și încerc să ies din rutină. Am avut un plan la începutul verii, de a mă angaja undeva în Sibiu, unde să rămân toată vara. N-am zis nimănui de el, până nu l-am văzut concret, materializat. Joi, penultima zi de școală, a fost ziua când am plecat de acasă, să-mi caut de lucru. Încă nu-mi vine să cred că părinții au fost de acord, după ce s-a întâmplat la Blaj aLive. În vreo săptămână am mers în locurile găsite pe net. Ori aveau prea multe pretenții, ori salariul era prea mic, ori ziceau că mă sună, și nu au mai făcut-o. Am trecut din întâmplare pe centru, pe lângă un anunț într-un geam. Am intrat, am întrebat, și asta a fost. Șefu': ”de luni începi”. Mi-am făcut analizele, și a durat destul de mult până să primesc rezultatul, însă am folosit zilele libere distrându-mă cum se cuvine. Am fost la airfield, cel mai tare festival, din cele la care am fost. Am avut invitație gratis. N-am fost decât două zile, că am zis să fiu fresh luni la lucru. Acum îmi pare rău că nu am mers și în ultima zi, dar n-aveam de unde știi că o să-mi zică să mă duc acasă, și să vin peste două zile.

Lucrez la Casa Frieda. Am fost picol, timp de două săptămâni, iar acum sunt la înghețată. Alea câteva ore din acea zi de luni au fost groaznice. Nu mai lucrasem nimic în viața mea. Și habar nu aveam de nimic. Plus că încă eram praf după airfield chiar dacă dormisem duminică toată ziua. Apoi miercuri iar la lucru. M-am descurcat groaznic. Aproape că plângeam. A fost o zi oribilă. Ziua următoare a fost puțin mai bine. Apoi am avut liber din nou. Am stat în pat, cred, tot weekend-ul, și doar ieșisem puțin seara în parc cu prietenii. Ăsta era și scopul venirii mele în Sibiu, să ies cu ei, să particip la evenimente, să fac ceva vara asta, în afara somnului.
.
Zilele următoare începusem să mă descurc puțin mai bine. Și să mai învăț câte ceva. Era greu, mai ales că nu aveam habar de nimic ce se întâmplă într-un restaurant. Eu nu frecventez astfel de locuri. Începuse să îmi placă. Mai ales că cei cu care lucram erau chiar de treabă. Cu unii nu rezonam din pricina caracterelor diferite, dar tot a fost ok. Într-o zi am crezut că mor de oboseală. Iar ospătarii ziceau că asta e doar începutul, că o să devină și mai greu. Mai ales când sunt evenimente și sunt mulți clienți. Ce mai încurajări. N-am apucat să trăiesc ce înseamnă o astfel de zi, că șeful a zis că mă mută la vânzare de înghețată, unde ar fi trebuit să vin inițial. Asta a fost sâmbătă, acum o săptămână. Fata cu care lucrez e genială. Și mă tot gândesc, în lumea asta, dacă mai există persoane atât de bune ca ea. A avut o răbdare încredibilă să-mi explice ce trebuie să fac. Și greșeam tot. Tremuram, de emoții. Nu-mi ieșea nicicum forma înghețatei. Dar până spre seară, parcă-parcă, semăna. În zilele următoare era un pic mai bine. Acum, arată cât de cât, cum trebuie, însă nu e perfectă. Am făcut și înghețată. Și multe alte lucruri. Îmi place aici.

Să lucrezi nu e chiar așa ușor cum mă așteptam. Sunt obosită, și mă doare spatele. Plus problemele cu stomacul din cauza mâncatului prea mult, ori deloc o zi întreagă. Dar încep să mă obișnuiesc și să îmi creez un program echilibrat. Poate o să reușesc să găsesc timp și pentru scris și pentru citit, că de alergat nu cred că aș fi în stare. Când apuc să pun mâna pe pix, scriu ore întregi fără oprire, dar nu sunt decât pagini de jurnal, cu amintiri parcă deja uitate. Gânduri și poezii n-am mai scris de ceva vreme. Am început să ascult rap, și de aici dorința de a scrie versuri. Am scris în minte câteva chestii cu rime, dar nu le-am pus pe hârtie. Nici nu cred că o să am ocazia.

De-un creion și-un pix, de-atât am nevoie. Poate și de-o îmbrățișare. Mi-e destul de greu, dar mă descurc. În toată luna asta am învățat o grămadă de lucruri despre mine. Am făcut o mulțime de greșeli, am stricat multe. Rezolvări n-am găsit, dar s-au rezolvat lucrurile de la sine. Am avut mult noroc. Și parcă tot ce-am făcut a fost dintr-o întâmplare. Dar încet, încet, lucrurile se mai așează. Intră pe făgașul lor normal. Fac chestii spontane, fără să gândesc. M-am aruncat cu capul înainte de atâtea ori. Totul a ieșit bine în final. Învăț să trăiesc cu oamenii. E cel mai dificil lucru de făcut. Am renunțat la junglă, la peștera și bârlogul meu. Traiul în oraș e dificil, nu e pentru mine. aglomerația. gălăgia. lipsa naturii. cerul fără stele. faptul că mă sufoc și nu pot să respir. Dar trec peste. Eu am vrut asta, și n-o să renunț acum. Îmi lipsește însă blogul, scrisul, cititul, alergatul, desenatul și învățatul. O să vină toamna în curând, dar nu știu dacă o să mai fie la fel. Prietenii de acasă, îmi lipsesc. Dar acum că sunt aici, și ei nici că-și dau interesul să mă vadă. În Sibiu, eu sunt o necunoscută, abia infiltrată în grupul lor. Nu îi știu, și ei nu mă știu. But they are some cool guys and I enjoy hanging out with them. Parcă sunt mai puțin antisocială decât eram, ba chiar încep să devin sociabilă. Cred că îmi vreau singurătatea înapoi.

Am zis că e greu. Dar nu e chiar atât de rău. Mă plâng eu prea mult. Sau nu. Lucrurile au fost atât de perfecte până acum câteva zile. Am aflat că o să închidă câmpia libertății un an de zile pentru renovare. Ne-au luat locul și o să-l distrugă. Vine a 12-a, și ce mă fac eu fără locul meu de refugiu?! Dar asta n-a fost decât ceva minor. A trecut. Ziua următoare primisem niște vești de zeci de ori mai dureroase. Voiam doar să mor. Dar totul e bine, când se termină cu bine. Nu chiar. E acceptabil. Life is life. And you have to deal with it.

*și că ziceam de fugit, nimic nu se compară cu fuga după autobuz